Biserica și Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

Astăzi, 24 ianuarie, cu ocazia sărbătoririi a 158 de ani de la Unirea Principatelor Române, la sediul Muzeului Oltului și Mureșului Superior, din Miercurea Ciuc a avut loc Simpozionul cu tema „Actul istoric de la  24 ianuarie 1859 și ecourile lui”, unde Preasfințitul părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei a binecuvântat pe cei aflați de față, transmițând totodată și un cuvânt de învățătură:

„Anii premergători evenimentului central al Zilei pe care azi o serbăm festiv sub denumirea de „Mica Unire” realizată sub Alexandru Ioan Cuza la 23, respectiv plenar la 24 ianuarie 1859, reprezintă năzuința poporului român răsfrântă-n veacuri de încercări, oglindite-n istoria unei națiuni brave, doritoare de unitate statală, dar și spirituală.

Un prim pas în făptuirea faptică a ceea ce noi astăzi prăznuim îl reprezintă actul vizionar al Domnului muntean Gheorghe Bibescu,  care la 1 ianuarie 1848 a desființat vama de la Focșani, care reprezenta punctul de trecere al graniței dintre cele două țări.

Contextul istoric favorabil, pe plan intern (după Revoluția de la 1848), dar și pe plan extern a făcut ca anii postbelici evenimentelor din Crimeea (1853-1856) să curgă sub tema generală a acestei dorințe arzătoare a Unirii celor două principate Moldova și Țara Românească sub numele de România, ca stat unitar.

Unitatea statală făptuită astfel reprezintă o operă de împreună lucrare a două organisme de conducere, una politico-socială spre cunoașterea și responsabilizarea identității naționale, iar una religioasă spre desăvârșirea recunoașterii autocefaliei bisericii naționale, element ce se impunea, mai ales datorită noii unități teritorial-administrative înfăptuite.

Așadar, aportul clerului inferior (preoții) și superior (ierarhii) nu a rămas mut la viața și trebuințele statului și populației, ci nu numai că a căutat să se plieze noii situații, ci să o binecuvânteze, și mai ales să o ridice pe culmile cele mai înalte prin numirea de noi Ierarhi pentru poporul binecredincios, situație necesară și datorită înființării de noi Eparhii (ex. Episcopia Dunării de Jos în 1864).

Datorită istoriei zbuciumate începând cu secolul XVI, în care Biserica Ortodoxă de limbă greacă, trăia sub amenințarea constantă a Imperiului Otoman, Domnitorii români au închinat o parte din mănăstirile din țară celor din Sfântul Munte Athos și din Sinai, precum și Patriarhiilor Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului, dar și Bisericilor Ortodoxe din Răsărit, fapt pentru care averea bisericii ortodoxe naționale a fost folosită în susținerea vieții bisericești multinaționale ortodoxe din afara granițelor țării. Drept urmare, datorită dezinteresului egumenilor și călugărilor greci care administrau defectuos patrimoniul mobil și imobil al Bisericii s-a decis înlăturarea celor vădiți de abateri, interzicerea tăierii pădurilor mănăstirești, iar de bunurile materiale ale acestora avea să se îngrijească Statul. Un aspect vrednic de a fi amintit este și acela al hotărârii date la nivel național, ca limba oficială de slujbă să fie cea română (doar trei biserici au putut să slujească în țară în continuare în limba greacă).

Cel mai important moment al domniei lui Cuza l-a reprezentat hotărârea luată de Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, dimpreună cu Ministrul Cultelor Dimitrie Bolintineanu, când în 1863 prin Camera Deputaților s-a aprobat administrarea statului a întregii averi Bisericești a unităților închinate și neînchinate. Prin această decizie Biserica Ortodoxă Română s-a bucurat de repatrierea a multe bunuri deținute (odoare bisericești, dar și documente de mare valoare istorică), dar aflate în posesia străinilor.

Astfel în anul următor s-a procedat la împroprietărirea țăranilor clăcași cu 8.5 ha teren (acolo unde relieful o permitea).

Năzuințele poporului și concretizarea lor în implicațiile legislative statale reprezintă jertfa scrisă cu sudoarea frunții și sângiurile înaintașilor ce au udat pământul, pentru ca prin jertfa lor și noi astăzi să simțim și să trăim național, unitar și responsabil.

„Te salutez, sfântă Românie! Te salutez, o țară, o pământule, ce porți comori de virtute și de adevăr! Românie! Scumpă Românie!”